Copilărie,dulce copilărie..

Este ceva normal să îmi fie dor de amintirile sufletului?

                Da,deoarecee şi nostalgia-şi are rolul ei în viaţă,dar..

Cînd simt că pereţii se apropie,mă sufocă şi aerul de abea dacă mă mai satură plămînii.

Cînd percep că nu mai pot chema timpul înapoi..

Cînd înţeleg că era mai bine,că vreau înapoi..

STOP!Nu e nici o cal!Acesta îl numesc labirintul vieţii..

Nimic nu îmi va aduce plăcerea de a mă gîdili cu nisipul,de a face îngeri de zăpadă,de a sufla-n sus atunci cînd e vară,de a mă face neagră din cap pînă-n picioare pe timp de ploaie,de a înghimpa toate jucăriile de pluş cu seringi..Cînd alergam,cădeam,ţipam,plîngeam,deşi era o simplă zgîrîetură,cei din jurul meu încercau să mă păcălească de gravitatea situaţiei,jucînd teatru..Cînd încercam să fiu gospodină şi: Vai şi-amar de bucătăria mamei!Făină de parcă era ceaţă..Ulei pe jos,pe covor,de parcă te dădeai cu patinele..

Cînd totul ce gîndeam reprezentam pe pereţi,pe tapete şi uşi..Cînd îmi dezvoltam imaginaţia cu un creion în mînă şi o foaie pe braţe..Cînd machiam toate păpuşile din casă cu vopsea de ouă,cu acuarele sau guaş.Aşa mi se păream mai frumoase..Cînd mă-ncălţam în pantofii mamei ,îmi roşiam obrajii cu ruj iar buzele cu ceea ce nu era pentru buze :D 

Trecut-au ceva ani..

Mi-am dat seama,am descoperit că nu toţi prietenii mei sunt fetiţe,şi deja nu iubesc mai păpuşele ci maşinile..

Apar momente în care pot să vin acasă sărind într-un picior,veselă şi şuierînd pe drum..

Apar primele note de 2 :D

Apar şi dispar mii de certuri de la nimicuri cu părinţii..

Mi se luminează mintea spre ceva bun,spre maturitate şi seriozitate..

Apar clipe în care pot să stau cuprinsă sute de secunde fără pic de răsuflare..

Apar primele strîngeri de mînă,primul sărut,primul sentiment ce pluteşte în mediul meu,un sentiment ce nu poate fi explicat prin cuvinte dar prin emoţii..

to be continued..